"Mai povesteau oamenii, în serile când se-adunau la câte unul, să stea de taină, că moșneagul se ivea, cel mai adesea în nopțile cu lună plină, prin marginile lanului. Umblă de colo-colo, șovăind, parcă neîndrăznind să se-ntoarcă la el acasă. Trupul îi era tot străpuns, iar prin găurile în care nu rămăseseră pănuși se putea vedea dintr-o parte-n alta. Pe țeasta și-n varfurile degetelor îi crescuseră mii de fire de mătasea porumbului, care fremătau la cea mai mică adiere. Din picioare înmugureau frunze și cu toate astea se mișca aproape ca un om, gemând de ți se făcea pielea de găină. Dar din găvanele ochilor nu curgea nicio lacrimă, căci erau pline cu grăunțe, printre care se furișau gândaci mărunți..."
